Devine suspectă plictiseala asta. Eu mă plictisesc. Zilnic. Mereu. Toţi sunt plictisiţi. Iată ce face o jumătate din mine de plictiseală:
PLICTISEÁLĂ, plictiseli, s.f. 1. Stare sufletească apăsătoare, ușoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupație sau de o ocupație neatrăgătoare, de monotonie etc.; gol sufletesc, urât, plictis. 2. Enervare, necaz, supărare.
Stare sufletească apăsătoare deci... nu mai apăsătoare decât Cerul pentru Atlas. Părerea mea.
Uşoară depresiune morală provocată de singurătate... Uşoară? pf... Cine nu e singur azi să ridice un deget, că nu suntem la şcoală.
Lipsa de ocupaţie ziceţi voi... eu am tot timpul ceva de făcut şi... ah, aş fi vrut să spun că toate mi se par neatrăgătoare şi monotone, dar... era menţionat în continuare în definiţie.
Nu-i dau de capăt.
Nu.
Cealaltă jumătate nu se plictiseşte totuşi. Cealaltă jumătate e mereu cu privirea într-un punct fics (ca şi Alecsandri, că aşa îmi place mie) dintr-un tablou reprezentând un peisaj boreal care include un munte de ape negre, iar punctul meu e în vârf. Ce-i în vârf? Ce mă atrage în punctul acela? Ce mă atrage la tine?
Destul cu partea neplictisită. Mă întorc la cealaltă, că... se plictiseşte.

O lacrimă se prelinse din adâncul sufletului până la inimă, urmată imediat de o alta pe aceeaşi traiectorie. Urmărire generală. O a treia o ia pe scurtătură, pe frunte şi se sfărâmă în patru din cauza pulsului din tâmplă. Dar prima a pierit nereuşind să se decidă în care cameră să intre, iar a doua... Ei bine, a doua a murit strivită de mâna dreaptă.

Rupte

În momentul de faţă ar trebui să am inspiraţie să scriu ceva. Când mă gândesc la cărarea asta, mă ia un fior pe şira spinării... şi sună prea medical ce scriu eu aici. Îmi vine într-o oarecare măsură să plâng, dar parcă nu destul ca să mă dezlănţui. Să râd nu pot, categoric, ar fi ipocrit şi aş dovedi lipsă de respect faţă de calea ce mi se deschide în faţă. Impune destul de mult respect şi... ce să mai, nu se cuvine.
Cum pot să mă pierd dacă nu am unde să merg? Nu mă mai simt acasă niciunde. Cred că "acasă" a rămas undeva la jumătatea distanţei dintre Suceava şi Cluj, poate am pierdut bagajul în care aveam "acasa"... nu ştiu.
Când văd cât de uşor se transformă totul în scrum, mă înspăimânt. Şi câte idei, şi toate pierdute în vânt...
Dar acuma nu vreau să mă gândesc la partea gri, vreau să las necunoscutul să mă invadeze, să îmi imaginez cum va fi, deşi ştiu că nu va fi cum îmi imaginez.
Acum mi-e greu. Dar să ştiţi că mă voi întoarce. :)

Primordialitate

Raze flămânde
pârjolesc suflarea
cu dragoste maternă.

Unde transparente
înghit poarta
Infinitului.

Adieri albastre
alungă visarea
din cristale.

Iar pământul tandru
cuprinde în braţele-i tainice
totul.

Donez regatul! Nu, nu pe cel de amintiri de această dată, ci pe cel de pesimism

Fiţi melancolici! Înecaţi-vă în lacrimi! Urlaţi-vă durerea la toate răscrucile! Urlaţi-vă durerea! Rupeţi din inimi amestecurile acelea transparente, în care toate se întrepătrund, în care amintirea e totuna cu dorinţa, şi lumina cu întunericul, şi moartea cu viaţa, şi negrul şi albul... toate devin una, înşelătoare şi seducătoare şi... plină de voi.
M-au îngheţat eşecurile, m-au ars reuşitele, m-au tăiat neadevărurile şi m-au întemniţat speranţele. Aşa o să păţiţi! Dar merită să fii melancolic. Să aştepţi să-ţi sară cineva în ajutor şi nimeni să n-apară, să-ţi imaginezi braţe sigure, puternice şi calde cuprinzându-te, şi doar să le visezi în fiece noapte, niciodată să nu le simţi, să-ţi doreşti soare şi el să apară în tot cartierul, dar nu pe strada ta, din pricina blocurilor prea înalte... ale celor din jur. Şi dorinţa supermă a melancolicului: doreşte-ţi să se întoarcă timpul! Speră cât mai mult la aceasta, căci niciodată nu se va întâmpla, şi când vei realiza că timpul e unul dintre multele lucruri ireversibile... ai să plângi. A, dar nu asta voiai?
Deci fiţi melancolici! Înecaţi-vă durerea în lacrimi! Rupeţi-vă din inimi! Căci eu am obosit.

Gândul

N-am inspiraţie. Deşi palatul mi-e plin de soare, de zâmbet şi de verde, deşi supuşii mă iubesc, nu am inspiraţie. Of... Dau regatul meu pentru o rază de inspiraţie. Voi da de veste în ţară, căci fără inspiraţie palatul mi se prăbuşeşte, soarele mă trădează. Nici măcar soarele nu mi-e alături necondiţionat. Nu l-am mai preaslăvit în ode şi cântări de luni întregi. E normal deci să văd un veşnic apus. Şi oamenii se răzvrătesc la vederea apusului interminabil şi vina e a mea. Va trebui să mă pierd în valurile verzi ale pădurii şi să nu fiu iubită de nimeni. Doar soarele va şti unde mă aflu şi va putea porunci cerului să aprindă pădurea cu văpaia apusului. Mă va sili să mă întorc, ştiu că nu mă va lăsa să mă predau. Dar nimic nu va mai fi ca înainte.
Trâmbiţaţi, deci, în întreaga ţară! Un regat de gânduri şi amintiri în schimbul unei raze de inspiraţie!

Evocare

Mi-e dor de copilărie.
Mi-e dor să nu ştiu nimic, să nu conştientizez nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Să îmi pese doar de jucării şi cel mai mare necaz să fie să îmi prind un deget în uşă. Să mă întreb de ce râd oamenii când se uită la televizor şi să mă enervez şi să învăţ singură să citesc. Aş vrea să opresc timpul în momentul acela, în care învăţam să citesc. Şi să vreau să cresc mare, dar să nu cresc niciodată. Am scuză: nu ştiam ce vreau. Vreau Crăciunurile de atunci, când venea vecinul de alături deghizat în Moş Crăciun şi îi spuneam poezii şi primeam ce voiam. Aceea era cea mai mare enigmă pe atunci: cum de ştia "Moşul" exact ce îmi doream? Până am descoperit scrisorile pe care i le-am trimis undeva, într-un străfund de dulap şi mi-am dat seama că Moş Crăciun nu există. Am plâns şi n-am vorbit cu mama 3 zile. Mă minţise şi începeam să îmi dau seama că lucrurile nu sunt atât de roz precum le credeam. Dar totuşi nu voiam să cred. Nu se putea să fie mai rău. Îmi plăcea muzica şi scriam cifre întoarse pe toate cărţile pe care le prindeam în mână. Şi litera "a" am învăţat-o acasă cu mama, pentru că eram bolnavă. Şi au fost multe altele, însă apoi s-a sfârşit brusc totul. Am început să înţeleg cum funcţionează lumea, şi până în momentul de faţă tot "încep să înţeleg". Cred că niciodată n-o să înţeleg pe deplin şi adevărul e că nici nu vreau.
Cred că mă îndrept cu paşi mari spre a fi mare. Şi dacă aş fi ştiut că e aşa, cu siguranţă n-aş fi vrut să ajung aici. Da, acuma ştiu să scriu, să citesc şi înţeleg mai multe lucruri, aluzii şi răutăţi. Problema e că nu sunt mai fericită. Am crezut că voi fi, dar nu sunt.
Are cineva o reţetă de întoarcere în timp? Dau un regat pentru ea. Un regat de gânduri şi amintiri.

Zeul

Te-am visat într-un decor
Cum mă-nvăluiai din 'nalturi,
Cum cu rochia-mi în falduri
Îndrăzneam să te ador.

Te-am visat cum te pierdeai
Printre valuri de-alabastru
Şi strălucind ca un astru,
Printre raze, mă priveai.

Dar ce rost să mă sfărâm
Din dorinţa ta târzie,
Lăsând lumea mea pustie
Lângă tine să rămân?