Mi-e dor de copilărie.
Mi-e dor să nu ştiu nimic, să nu conştientizez nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Să îmi pese doar de jucării şi cel mai mare necaz să fie să îmi prind un deget în uşă. Să mă întreb de ce râd oamenii când se uită la televizor şi să mă enervez şi să învăţ singură să citesc. Aş vrea să opresc timpul în momentul acela, în care învăţam să citesc. Şi să vreau să cresc mare, dar să nu cresc niciodată. Am scuză: nu ştiam ce vreau. Vreau Crăciunurile de atunci, când venea vecinul de alături deghizat în Moş Crăciun şi îi spuneam poezii şi primeam ce voiam. Aceea era cea mai mare enigmă pe atunci: cum de ştia "Moşul" exact ce îmi doream? Până am descoperit scrisorile pe care i le-am trimis undeva, într-un străfund de dulap şi mi-am dat seama că Moş Crăciun nu există. Am plâns şi n-am vorbit cu mama 3 zile. Mă minţise şi începeam să îmi dau seama că lucrurile nu sunt atât de roz precum le credeam. Dar totuşi nu voiam să cred. Nu se putea să fie mai rău. Îmi plăcea muzica şi scriam cifre întoarse pe toate cărţile pe care le prindeam în mână. Şi litera "a" am învăţat-o acasă cu mama, pentru că eram bolnavă. Şi au fost multe altele, însă apoi s-a sfârşit brusc totul. Am început să înţeleg cum funcţionează lumea, şi până în momentul de faţă tot "încep să înţeleg". Cred că niciodată n-o să înţeleg pe deplin şi adevărul e că nici nu vreau.
Cred că mă îndrept cu paşi mari spre a fi mare. Şi dacă aş fi ştiut că e aşa, cu siguranţă n-aş fi vrut să ajung aici. Da, acuma ştiu să scriu, să citesc şi înţeleg mai multe lucruri, aluzii şi răutăţi. Problema e că nu sunt mai fericită. Am crezut că voi fi, dar nu sunt.
Are cineva o reţetă de întoarcere în timp? Dau un regat pentru ea. Un regat de gânduri şi amintiri.
