Rupte

În momentul de faţă ar trebui să am inspiraţie să scriu ceva. Când mă gândesc la cărarea asta, mă ia un fior pe şira spinării... şi sună prea medical ce scriu eu aici. Îmi vine într-o oarecare măsură să plâng, dar parcă nu destul ca să mă dezlănţui. Să râd nu pot, categoric, ar fi ipocrit şi aş dovedi lipsă de respect faţă de calea ce mi se deschide în faţă. Impune destul de mult respect şi... ce să mai, nu se cuvine.
Cum pot să mă pierd dacă nu am unde să merg? Nu mă mai simt acasă niciunde. Cred că "acasă" a rămas undeva la jumătatea distanţei dintre Suceava şi Cluj, poate am pierdut bagajul în care aveam "acasa"... nu ştiu.
Când văd cât de uşor se transformă totul în scrum, mă înspăimânt. Şi câte idei, şi toate pierdute în vânt...
Dar acuma nu vreau să mă gândesc la partea gri, vreau să las necunoscutul să mă invadeze, să îmi imaginez cum va fi, deşi ştiu că nu va fi cum îmi imaginez.
Acum mi-e greu. Dar să ştiţi că mă voi întoarce. :)