Devine suspectă plictiseala asta. Eu mă plictisesc. Zilnic. Mereu. Toţi sunt plictisiţi. Iată ce face o jumătate din mine de plictiseală:
PLICTISEÁLĂ, plictiseli, s.f. 1. Stare sufletească apăsătoare, ușoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupație sau de o ocupație neatrăgătoare, de monotonie etc.; gol sufletesc, urât, plictis. 2. Enervare, necaz, supărare.
Stare sufletească apăsătoare deci... nu mai apăsătoare decât Cerul pentru Atlas. Părerea mea.
Uşoară depresiune morală provocată de singurătate... Uşoară? pf... Cine nu e singur azi să ridice un deget, că nu suntem la şcoală.
Lipsa de ocupaţie ziceţi voi... eu am tot timpul ceva de făcut şi... ah, aş fi vrut să spun că toate mi se par neatrăgătoare şi monotone, dar... era menţionat în continuare în definiţie.
Nu-i dau de capăt.
Nu.
Cealaltă jumătate nu se plictiseşte totuşi. Cealaltă jumătate e mereu cu privirea într-un punct fics (ca şi Alecsandri, că aşa îmi place mie) dintr-un tablou reprezentând un peisaj boreal care include un munte de ape negre, iar punctul meu e în vârf. Ce-i în vârf? Ce mă atrage în punctul acela? Ce mă atrage la tine?
Destul cu partea neplictisită. Mă întorc la cealaltă, că... se plictiseşte.

O lacrimă se prelinse din adâncul sufletului până la inimă, urmată imediat de o alta pe aceeaşi traiectorie. Urmărire generală. O a treia o ia pe scurtătură, pe frunte şi se sfărâmă în patru din cauza pulsului din tâmplă. Dar prima a pierit nereuşind să se decidă în care cameră să intre, iar a doua... Ei bine, a doua a murit strivită de mâna dreaptă.